Între 1948 şi 1953, regimul comunist din România a iniţiat şi consolidat un aparat instituţional destinat controlului şi modelării vieţii culturale: Secţia Propagandă şi Agitaţie (care a suferit multiple denumiri şi reorganizări), Sectorul de Literatură şi Artă subordonat acesteia, şi, la mijlocul anilor 1950, Secţia de Ştiinţă şi Cultură. Această serie de articole valorifică documente de arhivă inedite pentru a reconstitui procesul prin care a fost impusă o „cultură de tip nou”, inspirată după model sovietic, în domenii precum literatura, teatrul, artele plastice, muzica, cinematografia şi învăţământul. Textele analizează discursul oficial care pretindea crearea unei culturi „superioare” ca parte a noii ordini sociale, mecanismele de control şi propagandă (agendă, instrucţiuni, reţele Agitprop) şi modul în care aceste instrumente au influenţat mediile culturale româneşti, evidenţiind particularităţile locale faţă de alte ţări sovietizate. Se subliniază valoarea documentelor necunoscute până acum pentru completarea lacunelor istorice şi se invocă observaţia critică a lui Nicolae Manolescu privind dificultăţile de reconstituire a trecutului literar în comunism. Volumul urmăreşte cronologia instituţională, exemple concrete ale intervenţiilor în creaţie şi învăţământ, restructurarea organismelor de propagandă şi multiplele etape prin care regimul a încercat să producă şi să reglementeze „noua cultură” în perioada 1948–1953.